Archives

Mi-e dor…

Mi-e dor de tine …

de a iubi … a fi iubita de cineva …
de vantul dinaintea furtunii
de primii stropi de ploaie
de DDT sau Carla …
de asteptari si asteptat
de caldura
de fulgere
de concerte
de emotie
de zambet
de imbratisare
de rasete
de tacere
de deal
de Rexi
de copilarie
de fuga nebuna
de frunze
de copaci si trandafiri
de zapada
de plimbarile in parc – cu sau fara aparat foto – dar mai important, cu un caiet si pix
de “Miracle” in soare

Mi-e dor de mine …

Advertisements

Despre ingeri si oameni

Cand eram mica, vedeam mereu norii ca pe ceva mare, alb, pufos si solid, mai ales cei care sunt si drepti in partea de jos. Credeam ca pe acei nori locuiesc ingerii. Acolo se joaca ping-pong, acolo picteaza. Acolo canta, acolo scriu. Acolo stau intinsi sau sar coarda. Mi-as fi dorit sa pot umbla si eu pe un nor, sa ma pot juca cu ei.
Intr-o zi fara nori cerul era senin, albastru si infinit. Aveam vreo 7-8 ani, nu mai stiu exact. Stateam pe balcon, ma uitam la cer si vedeam chipul unei femei frumoase. Avea un fel de esarfa pe cap. Era mult mai frumoasa decat in cartile de religie. Era asa de frumoasa cum n-o pot descrie. Pur si simplu nu se gasesc cuvintele potrivite si poate nici nu trebuie. Se uita la mine si zambea. Poate ca totul a durat cateva secunde, caci a disparut si cerul era senin, fara nori.
Fericita, le-am spus parintilor, dar ei nu m-au crezut. Nici cu sora mea n-am avut mai mult noroc.
-Eh, ti s-o fi parut tie!
Si acum am acea imagine in minte. Nu stiam niciodata ce insemna acel zambet, nu il asociam cu nimic din ce mi s-a intamplat in anii ce au trecut.
La scoala mi s-a infirmat teoria ca norii ar fi solizi. Cand am fost prima oara cu avionul si am trecut prin nori am avut si confirmarea.
Si deci nu stiam niciodata ce insemna acel zambet pana acum cateva zile, cand eram in tren si ma uitam din nou pe fereastra, cautand forme, ca in copilarie. Atunci am inteles!
De sus din nori se vede pamantul, deci ingerasii mei din nori inseamna ca au cazut pe Pamant si in cadere, s-au imprastiat in orase diferite.
Ingerii mei canta, scriu, picteaza si se joaca, iar atunci cand zambesc , recunosc in ei o particica din zambetul din Cer.
Faptul ca sunt ingerii mei dragi ma face sa ma simt norocoasa si binecuvantata. Chiar daca toti sunt departe si din nori cade ploaia cand ne este dor unii de altii, in momentul cand ne intalnim si ne imbratisam rasare mereu un curcubeu.

incompletă din nou …

Incompletă din nou… aşa mă simt acum, aşa m-am simţit de prea mult timp. Sunt zile în care vreau doar să fug, chiar şi de cei dragi, vreau să fiu doar eu şi cu mine, încercând să-mi dau seama ce îmi lipseşte şi de ce. Problema este că nu pot, nu am unde.

A mai trecut o săptămână, una ca oricare alta. Aceaşi alarmă de la ora 8, acelaşi drum, aceleaşi activităti, aceaşi aşteptare a orei 18, acelaşi tramvai de la 18:20 , acelaşi drum ocolind cealaltă jumatate a oraşului, acelaşi “acasă”, aceiaşi nervi, aceleaşi ţipete, acelaşi tată beat…
Recunosc că B. îmi face fiecare zi mai frumoasă, mă face să zâmbesc şi mă ţine de mână tot drumul, dar chiar şi aşa îmi lipseşte ceva foarte mult.

O voce vrea să spună “stop!”, dar cine stă să o asculte?!

Aş vrea să iau trenul, să pornesc spre un loc liniştit, să fiu singură, dar nu ştiu unde. Aşa că mă închid în mine.  Cu fiecare bătaie a inimii construiesc o fortăreaţă cu tot cu şanţ de lacrimi, iar pe pod stau eu, hotărând cui îi deschid uşa şi cui nu. De ar fi aşa simplu…

Îmi lipsesc prietenii , chiar dacă ne scriem zilnic … da! ei sunt cei care m-ar face completă, dar de ce trebuie să fie toţi aşa de departe, sute de kilometri?. Ştiu foarte bine că sufleteşte îmi sunt mereu alături, doar că îmi lipseşte căldura îmbrăţisărilor, emoţia revederii, zâmbetele, plimbările, poveştile noaptea… îmi lipseşte tot ce înseamnă pentru mine.

M-aş duce după ei, dar ce mă fac atunci cu fortăreaţa, cine mai rămâne să o apere?

Să nu renunți la vise!

Să nu renunți la vise!
Aceasta este o lecție pe care am învățat-o de mai mult timp, dar astăzi am uitat-o.
O prietenă m-a ajutat să mi-o amintesc. Când eram pe punctul de a renunța la un vis ce înseamnă foarte mult pentru mine, cineva acolo sus mi-a arătat să NU fac acest lucru.

Totul începuse cu aprox. 7 ani în urmă când o fetiță de 17 ani a simțit pentru prima oară puterea muzicii asupra sufletului, cum poate o persoană să îți schimbe sentimentele, cum te poate face să visezi și îți dă încredere în viață și în tine. Atunci s-a născut speranța.
Timpul a trecut și ,odată cu el, reușeam să cunosc o parte a Laurei. Am descoperit o persoană caldă, iubitoare, care știe foarte bine ce-și dorește și, deși este o artistă internațională, cunoscută în toate părțile lumii (fără a exagera) , ea a rămas cu capul pe pământ și nu a renunțat la principii și știe în continuare să aprecieze și cele mai mici gesturi.

Am învățat să înțeleg mesajele melodiilor ei. Creșteam ca om, mă dezvoltam, întelegeam cum este să iubești, că poți iubi de mai multe ori, diferit, dar și cum te simți după despărțiri, că ai nevoie de cineva care să te înțeleagă, pur și simplu să fie lângă tine. Muzica ei m-a ajutat să trec peste momentele triste și să învăț să le apreciez, căci sunt parte din viață. Mă regăseam în Vivimi, dar am învățat să-mi văd La prospettiva di me, trăind Come se non fosse stato mai amore. Era o voce ce îmi spunea mereu Ascolta il tuo cuore pentru că știam că ceea ce trăiesc este Incancellabile. Bineînțeles că cei din jurul meu nu înțelegeau acest lucru și oricât încercau să mă descurajeze, eu nu am încetat, nu vroiam.

Un citat al Laurei care m-a reprezentat era ”nu lăsa lumea să-ți spună ce să faci. Fă ceea ce simți!”
Astfel a luat formă primul și unicul website din România dedicat în întregime ei: www.laurapausini.ro
Am fost foarte bucuroasă de această realizare. Era dorința mea de a o face mai cunoscută în România, unde lumea, din păcate, altceva decât Strani Amori, Surrender și eventual E ritorno da te nu prea știe sau nu au auzit de ea.

Speranța și dorința de a o cunoaște creștea cu fiecare an care trecea. Începusem să-i scriu poezii, i le-am și trimis fără a mă aștepta la vreun răspuns. Am continuat să-i ascult muzica, în primul rând s-o simt și să aștept.

În acest timp mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă întreb dacă totul are rost, în fond ea nu știe nimic despre mine, doar că exist. Nu știi cine sunt

Astăzi am avut din nou un astfel de moment. Nu știam ce să fac.
Statisticile site-ului îmi arată în fiecare lună peste 200 de vizitatori unici. Unde sunt?
Laura este în plin tur mondial și și-a exprimat de mult dorința de a concerta și în estul Europei. Romania este singura țară în care a mai fost:

Organizatorii de ce nu se gândesc la ea? Nu îmi pot permite să călătoresc în alte tări pentru concerte. O vreau în România și sunt sigură că nu sunt singura.
Aceste lucruri mă făceau să mă întreb dacă mai are rost să sper că o voi vedea vreodată live , că voi putea fi parte dintr-o voce comună a publicului care să cânte: ”in qualunque posto sarai, tra le cose che vivo, tu per sempre vivrai!” … când pe facebook văd o notificare:
”Olga Rueda posted on your timeline” Nu-mi venea să cred:

nu pare mare lucru ”un pupic lui Beatrix” … tocmai acel pupic este răspunsul ce-l căutam. Acel pupic mi-a reamintit că nu trebuie să încetez să lupt pentru visele mele, că se vor împlini când va sosi momentul lor.

Sunt foarte norocoasă pentru că multe dintre vise mi s-au împlinit, chiar mai frumos decât mi-aș fi imaginat … totuși îmi doresc mult ca și acesta să se împlinească într-o zi … iar visul meu mic va mai crește un pic.

Bucurie exprimată în cuvinte

Când tu cânți și îngerii se emoționează ACOLO SUS.
Lacrimile lor se revarsă într-o ploaie de cristale, pură ca sufletul tău, o PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE.

În sufletul tău se reflectă o lumină puternică, pe care ne-o dăruiești, fără a știi, în diferite culori:

– roșu ca iubirea necondiționată și căldura a două inimi când se îmbrățișează
– orange ca frunzele, atunci cand este TOAMNĂ ÎN BUCUREȘTI, ce dansează în ritmul muzicii ce înlătură prejudecăți
– galben ca raza de soare ce ne încălzește sufletele, prin zâmbetul tău
– verde ca naturalețea și frumusețea interioară
– albastru ca marea infintă și liniștită din OCHII TĂI
– indigo și violet ca acele tristeți de care ne lovim toți, la un moment dat, dar tu ne-ai învățat să RÂDEM CÂND NE VINE SĂ PLÂNGEM și să trecem peste ele pentru că o voce ne va spune mereu: ”DON’T GIVE UP!”

Fiecare moment alături de tine devine O ZI PERFECTĂ, o zi în care ne-am dori să oprim TIMPUL.

Nu pot ști ce rezervă viitorul, dar PROMIT că, orice s-ar întâmpla, MĂ VOI ÎNTOARCE mereu la tine. Muzica ta este FĂRĂ SFÂRȘIT, va fi prezentă în tot ceea ce trăiesc, ZI DE ZI. Mi-ai dat CURAJ SĂ ZBOR, să CULEG VISE.

Prietenia este cel mai frumos dar ce există și NU VREAU SĂ TE PIERD , niciodată!
CE BINE CĂ EȘTI! … ce mirare că sunt … așa norocoasă

Copiii și bucuria de a dărui

Se aproprie Crăciunul, o perioadă în care ar trebui să găsim timpul pentru a reflecta sincer, a privi în noi și a ne întreba ”ce am făcut pentru sufletul meu? Ce am făcut pentru cei din jurul meu?”

Am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 7 , 8 ani, când am descoperit cu durere în inimă că Moșul este de fapt … mama. Dar până atunci Crăciunul avea o magie aparte. În oraș se simțea atmosfera de Sărbătoare. Fiecare îl aștepta cu nerăbdare pe Moșul cel bun. În timpul săptămânii stăteam la bunica pentru că era mai aproape de școală și la sfârșit de săptămână mergeam la părinți. Uneori nimeream tramvaiul Moșului. Vatmanul era îmbrăcat în Moș, iar tramvaiul era  frumos împodobit în interior, cu luminițe, beteală și se auzeau colinde . Mergeam 9 stații așa că aveam timp să numărăm fiecare geam unde vedeam luminile unui brad împodobit.  Ajunse acasă, împodobeam împreună cu sora mea brăduțul nostru și pregăteam cizmulițele. Apoi ne culcam cuminți și priveam jocul de lumini ce se reflectau de pe brad pe tavan în timp ce afară ningea liniștit.

Anii au trecut și se schimbaseră deja multe. Nici vremea nu era mereu de partea noastră… Crăciun fără zăpadă este ca o poezie de-a lui Bacovia… trist.  Am început să pierd bucuria Crăciunului. Împodobeam singură bradul, printre lacrimi, certuri și colinde. Colindele erau singurele care mă ajutau să ”scap”. Nu exista Crăciun fără ”Poveste din Viflaim”, ”Ridica-voi ochii” sau ”Leise rieselt der Schnee” și multe alte colinde drage sufletului meu. Nu bradul conta, nici Moșul, care sunt doar niște simboluri, conta Naștearea lui Isus și mi-aș fi dorit să o pot sărbători fără certuri și tristețe. Faptul că tata ”a divorțat” de noi și s-a ”recăsătorit” cu tutunul și alcoolul zi de zi … a devenit o normalitate ce nu o pot schimba. Normalul anormal. Nu pot fugi. El depinde de mine. Ma epuizeaza psihic, dar n-am ce face. Trebuie sa gasesc puterea de a suporta. Poate de aceea mi se spune ca nu vorbesc mult sau e ciudat ca ma bucur de liniste? Nu pot schimba nici Crăciunul anilor trecuți, dar nu pot să nu mă gândesc că în ciuda lacrimilor mă aștepta mereu ceva bun bun, niște dulciuri sau o jucărioară de pluș ce devenea în câteva secunde cel mai bun prieten.

Este timpul să părăsim cercul de comoditate și să facem ceva ce nu am mai făcut până acum, ceva ce ne îmbogățește sufletul. Mulți copii nu au parte de bucuriile ce le avem noi.

sâmbătă, 17. dec. 2011. După ce aflasem de inițiativa unor oameni cu suflet mare de a fi Moș Crăciun pentru copiii din centrele de plasament din câteva comune în apropierea Timișoarei, Moșul și Crăciunița își așteaptă ajutoarele cu care pornesc la drum.

Ajunși la destinație suntem invitați într-o încăpere, iar din cealaltă cameră se aud glasurile copiilor cântând „ Moș Crăciun cu plete dalbe…” Întâlnirea cu Moșul, împărțirea cadourilor, specacolul ce ni l-au pregătit cei mici..au fost momente foarte emoționante, atât pentru ei cât și pentru Moș și Crăciuniță. Copiii au primit ce și-au dorit, iar unii nu ne-ar fi lăsat să mai plecăm de lângă ei. Este foarte emoționant să vezi o fetiță stând în poalele Moșului, uitându-se cu ochii ei mari la el, spunând cu drag în glas ”Moooșuuu”, în timp ce-l îmbrățișează din toată inimioara ei. Apoi a venit și la mine 🙂

Și copiii  din celelalte centre ne-au așteptat cu poezioare, colinde și desene făcute de ei, cu prăjiturele și, mai ales, căldură.

De multe ori sunt copiii cei care ne învață să privim cu sufletul, să vedem într-o păpușă o adevărată prințesă cu o poveste fascinantă și ne dau cea mai puternică îmbrățișare , cel mai sincer zâmbet, în ochii lor vedeam cea mai curată sclipire atunci când ii facem fericiți.  Acestea sunt cele mai frumoase forme de „mulțumesc” atunci când le dăruiești o bucurie. Aceste lucruri … ce nu sunt lucruri.. îți îmbogățesc sufletul și îți aduc zâmbetul pe buze.

A fost o zi ploioasă, a fost frig, vânt, am înghețat 😀 ..dar ne-am oferit reciproc o rază caldă de soare

M-au făcut să vreau să cred și eu, din nou, în Moș Crăciun și în ceea ce reprezintă.

I’m a symbol. I’m a symbol of the human ability to be able to suppress the selfish and hateful tendencies that rule the major part of our lives. If… you can’t believe, if you can’t accept anything on faith, then you’re doomed for a life dominated by doubt. ” [ citat din filmul Miracle on 34th Street ]

Cine poate spune?

Viața este o școală pe care nu o vei absolvi niciodată. Știi doar că la sfârșit te așteaptă un mare test. Nu exista notă minină de trecere cum nu există nici notă maximă. Îl iei sau nu.

În primii ani primești o carte, mare și groasă ce o porți zilnic după tine, unde găsești niște reguli clare – sau cel puțin așa ar trebui. După ce ai învățat acele reguli începi să vorbești și să scrii. Înveți să te exprimi în felul tău.Dacă răsfoiești mai departe vei vedea că urmează un nou capitol, împărțit pe patru lecții:

Prima lecție este adunarea. Este ușoară și scurtă – câteva pagini. Înveți să accepți tot ce primești fără să te întrebi dacă meriți. Primești afecțiune, siguranță, iubire, prieteni …

A doua lecție se numește scăderea. Care este diferența între 100 și 5? Care este diferența între toți cei care se dau drept prieteni și cei câțiva care sunt prietenii tăi adevărați ? Pot trece mai mulți ani până înveți.

Acum urmează două lecții mai complexe: Înmulțirea: Tot ce ți-a rămas în urma scăderii trebuie să înmulțești cu zece. Vei învăța că și cel mai banal sau simplu lucru, ce nu necesită mult efort, un zâmbet spre exemplu, poate avea un efect, o valoare înzecită. Aici înveți să iubești, iar faptul că iubești te face să iubești mai mult. Aici înveți să te bucuri mai mult când faci un cadou, decât atunci când îl primești, înveți să transformi bucuria altuia în bucuria ta.

Împărțirea, ultima lecție din acest capitol este și cea mai grea. Nu poți ajunge la ea dacă n-ai trecut și învățat din celelalte lecții, pentru că ea este, într-un fel, rezultatul acestora. Din tot ce primești trebuie să știi ce este adevăr și minciună, să apreciezi ceea ce ai la adevărata sa valoare ca apoi să poți da mai departe tot ce este mai bun din tine, fie prietenia, fie iubirea.

Și totuși …

Cine poate spune dacă lumea în care te-ai născut e pentru tine?

Cine poate spune de ce încrederea iți este înșelată? De ce ești mințită și apoi abandonată?

Cine poate spune de ce odată cu vârsta nu trece naivitatea?

Cine poate spune dacă am făcut alegerea potrivită?

Și totuși … câte lecții mai am de învățat …

Ce am făcut să merit tot ce primesc?
Ce am făcut să merit ca visele mele să se împlinească?
Ce am făcut să merit să cunosc așa persoane minunate, care mă ajută atât de mult și îmi sunt mereu alături?
Ce am făcut să merit?