Archive | November 16, 2011

Lacrimi în noapte

Lumina zilei se risipeşte,

gonind spre veşnicul necunoscut.
Al lunei farmec se răspândeşte
acum, când noaptea a început.

Liniştea apăsătoare a nopţii
pătrunde adânc în mine
deoarece lupt împotriva sorţii,
iubindu-te pe tine.

Luna-mi luminează chipul rece
inundat în lacrimi de tristeţe,
iar vântul puternic care trece
poartă cu el toate visele măreţe.

Îţi caut privirea în stele,
în lumina lunii parfumul tău fin…
ca o pasăre aş zbura spre ele,
dar mă pierd printre frunze de pelin.

Mi se pare că eşti lângă mine,
că aud din nou ale tale dulci şoapte
care mă cheamă mereu spre tine,
dar tot ce rămâne sunt lacrimi în noapte.

Dime por que

Palabras y explicaciónes no tienen sentido
ahora que tú por siempre te has ido.
No querías ver lo que has dejado atrás
– un corazón vacío y mil lágrimas.

Pero dime por que me has dejado así
dime por que ya no estas junto a mi
dime por que asi de repente me has dejado
dime quien te ama más de lo que te he amado.

Mi corazón se rompio en millones de pedazos
ahora y siempre me falataran tus abrazos.
Aunque he tratado de no recordarte más
mi corazón no me deja olvidarte  jamás

Umbra tristeţii

Corăbii naufragiind pe marea de nisip
se pierd în valuri reci de cristal,
în adâncul ochilor trişti ai unui chip
ce-l zăresc noaptea, pe cerul zenital.

Lacrimile sale devin stropi de foc
ce ard fără a conteni vreodată,
pătrund pământul în fiecare loc,
pe fiecare cărare umblată.

O urmă ştearsă e tot ce a rămas…

În grădinile uitate de vreme
plâng trandafirii aurii,
plâng florile de crizanteme
deoarece ştiu, ea va veni.

Îi va mângâia cu parfumul ei fin
lăsându-şi umbra asupra lor,
pierduţi în frunze de pelin,
în timp ce ei se sting şi mor.

Băncuţa noastră

Ce tristă stă băncuţa noastră,
asteptând să sosească o nouă zi
cu-o rază caldă de primavară
când noi din nou pe ea vom fi.

Ce tristă stă băncuţa noastră,
sub norii plumburii de toamnă.
Ce tristă stă băncuţa noastră
sub o tăcere ce-o condamnă.

Se aud doar paşii mei pustii
în acest parc lipsit de viaţă,
a cărei tăcere o văd şi-o simt
şi-i ascult lacrimile ce îngheaţă.

Singurătate

[ cu aceasta poveste in varianta in limba germana (Geist der Einsamkeit) am ocupat locul al II-lea in cadrul concursului de literatura 2009 pe tema ” Geist” organizat de catre Ambasada Republicii Federale Germania, DAAD si Institutul Goethe ]

Soarele roşietic răsare încet, străpungând noaptea cu razele sale de gheaţă. Lumânarea de pe masă arde liniştită, răsfrângându-şi lumina mişcătoare asupra întunericului odăii. Se văd doar contururile unor cărţi şi a unui condei deschis, uitat pe o foaie unde sunt însemnate cuvinte fără înţeles. Cărţile prăfuite sunt volumele lui de poezii, uitate de timp, nerăsfoite de ani de zile. Doar ele vor rămăne martorele existenţei sale. Doar ele. Şi toate sunt dedicate ei.

Tăcere şi frig. Preferă să stea în întuneric. Draperiile grele de catifea îl protejează de lumina prea puternică a soarelui, lăsând doar o rază difuză să pătrundă pe biroul său plin de cărţi şi pagini mototolite. Nu a mai compus nimic. Aşa s-a obişnuit să trăiască de cand ea a murit, femeia pentru care şi-ar fi dat şi sufletul. Dar ea a plecat, el a rămas. Pe noptieră are poza ei, pentru a se trezi şi a adormi cu gândul la ea; ea să fie prima şi ultima pe care să o vadă în fiecare zi. Nu-i vine sa creadă, nu vrea să accepte că ea nu mai e, că a rămas doar el, singur, fără zâmbetul ei, fără cuvintele de iubire, fără parfumul ei, fără privirea ei adâncă precum marea, fără sărutul ei, fără îmbrăţişările în care o simţea vibrând în braţele sale, fără iubirea ei… fără ea. Îmbrăţişează poza ei, o strânge puternic la piept, iar din adâncul sufletului său curg lacrimi, lacrimi care nu ar înceta niciodată, lacrimi ce mor astăzi pentru a renaşte mâine.Stă ghemuit pe pat, cu poza ei zâmbitoare în dreptul inimii, plângând în hotote, până când lacrimile se uscă, până când ochii nu mai pot plânge, până când vocea nu i se mai aude.

Din nou tăcere. Doar ceasul îşi urmează neoprit calea, încercând să se apropie cu fiecare secundă de infinit. Liniştea de moarte este deranjată doar de respiraţia sa grea sau de vântul ce bate în rulourile închise, ca şi cum cineva care ar vrea să intre la el. Dar nu, nimeni nu-l vizitează. Cine să-l viziteze?

Se uită în jur cu o privire pierdută şi zăreste biroul său, pe care vede lumânarea arzând, condeiul, cărţile prăfuite şi scrisoarea ei : „ Te iubesc şi te voi iubi mereu! Nici moartea nu ne va despărţi!” … ştia că va muri. O lacrimă a udat scrisoarea şi multe altele au urmat. Cerneala se risipea pe foaie, lăsând o pagină pătată. Privea în jur, iar fiecare lucru îi amintea de ea, fiecare colţişor al camerei. Simţea ca şi cum pereţii s-ar surpa deasupra lui. Fugind, s-a trântit uşa în urma lui.

Pentru câteva secunde, a fost orbit de lumina soarelui. Chiar dacă nu încălzea pământul, fiind o friguroasă zi de ianuarie, soarele îşi răspândea lumina albă şi rece. După ce şi-a revenit din ameţeală, vedea treptat, tot mai clar, lumea din jurul lui, o mulţime de oameni reci, distanţi, nepăsători, unii îngrijoraţi, pierduţi în gândurile lor, alţii holbându-se la el, alţii fulgerându-l cu privirea, iar alţii indignaţi că le stă în drum cănd ei se grăbesc. Nu ştia exact de ce a coborât, unde vroia să meargă, simţea doar nevoia de a fugi departe.

Se însera. Ciorile începeau să se adune pe nucul bătrân din apropierea mormântului ei,dar lui nu-i păsa. Frigul şi vântul îl pătrundeau, dar lui nu-i păsa. Era lângă ea. Asta era tot ce conta. În faţa mormântului o simtea mai aproape, chiar dacă ştia că sufletul ei nu a rămas sub acele plăci reci de beton. Simţea nevoia să-i vorbească. Să-i spună tot ceea ce credea că nu i-a spus. Se întreba dacă a iubit-o suficient de mult, dacă i-a spus în fiecare zi cât de mult înseamnă pentru el. Poate acum e prea târziu să îi spună toate acestea… sau poate nu. Lacrimile curgeau ca un râu, dar în acelaşi timp îşi simţea inima arzând, cuprinsă de un fior care o încălzea şi de o bucurie inexplicabilă. Cum poate fi fericit când este în faţa mormântului ei? Nici el nu ştia să-şi răspundă, dar se simţea auzit când îi vorbea, se uita la cerul întunecat, vedea stelele şi ştia că ea se uită la el,vedea reflecţia ochiilor ei în stele, fiecare stea era o parte din ea. În adierea vântului recunoştea parfumul ei, auzea vocea ei, râsetul ei dulce, iar semiluna era zâmbetul ei.
Era cuprins de o stare de bine, de adevărată bucurie … ea nu l-a părăsit nici o clipă! A fost mereu lângă el, doar el s-a închis, doar el n-a lăsat lumina să pătrundă în viaţa sa. Acest lucru l-a înţeles deabea acum în faţa mormântului ei.

Între timp începuse o furtună puternică. Vocea lui se auzea cu greu în acest ecou al lacrimilor cereşti… “Te iubesc!”

Ajuns acasă, a aprins lumina, iar primul lucru pe care l-a văzut a fost zâmbetul ei, poza de pe noptieră. Pentru prima dată i-a zâmbit înapoi, ochii îi luceau de bucurie şi nu de lacrimi. Lumânarea încă ardea, mai puţin şi se va stinge şi ea. De acum înainte nu va mai avea nevoie de ea, de vreme ce lumina soarelui îi va lumina camera. A deschis larg draperiile pentru a intra cât mai multă lumină dimineaţa, când se trezeşte. Privirea i-a căzut apoi asupra cărţilor vechi şi prăfuite. Le-a luat în mână, le-a şters de praf şi le-a răsfoit zâmbind.
Dupa aceea s-a aşezat la masă şi a început să scrie, din nou, noaptea, în liniste, când toţi dorm şi se poate percepe mai bine realitatea.