Ne pierdem

Ne pierdem de noi înșine, de cine ce am fi putut fi.
Ne pierdem de Tine, deși cândva îți eram copii.
Ne pierdem în spatele unui ecran și a unei tastaturi,
căutând rămășițe din noi printre firimituri.

Timpul este limitat, dar nu știm să îl apreciem.
Ne facem atâtea planuri, și apoi seara, înainte de a adormi
ne dăm brusc seama că poate mâine nu ne vom trezi
și nu va fi cine să știe
și ne rugăm, de frică.

Ne pierdem în spatele unei vieți irosite,
ne pierdem într-o moarte ce ne ia pe nepregătite
cu pedeapsa de a trăi din nou,
uitând cine am fost și cine am fi putut fi.

Advertisements

Abandon

Suntem în așteptare într-o gară fără tren, unde ceasul s-a oprit.
Suntem file dintr-o carte pe care nimeni nu le mai întoarce.
Vântul bate pe bănci și coridoarele gole.
Între șinele de tren îndrăznesc flori să înflorească.
Nicio voce, niciun pas, doar uși ce se trântesc în sala de așteptare.
Casele de bilete spre fericire sunt închise. Ecranele stinse.
Vântul este rege. Vântul și șobolanii cu aripi.
În ritmul ușilor trântite tresar.

A mai înflorit o floare.

Universul nu se împarte la doi.

Am fost două văpăi
din care ardea lumină.
Acum, doar pe la colțuri,
mai vezi o urmă fină.

Căutam cu disperare stele
în timp ce pierdeam luna,
de parcă viața întreagă
nu ar fi fost doar una.

Te-am ars, m-ai ars
ne-am ars unul pe altul
și ce-a rămas apoi
știe doar Preaînaltul.

Am încetat să fiu ruină,
să stau să caut neantul.
Am renunțat să-mi fie dor
de tine sau de altul.

Nu m-am simțit mai vie
decât mă simt acum
și am învățat cum este
să-mi văd de al meu drum.

Totul are timpul său
dacă este menit să fie
și toate se vor potrivi
ca versuri într-o poezie.

Cerul si ale sale Stele

Cand corpul se desparte de suflet, acesta din urma zboara spre Univers si devine o stea.

Nu mai exista durere, doar lumina si pace. Universul e infinit si vegheaza aspura noastra prin Stele.

Totul s-a intamplat, sau nu, dupa cum a fost dat sa fie.

Fiecare om, ce se afla inca pe Pamant, are propriul sau Cer, cu Stelele sale.

Le priveste si ii este dor de ele, dar stie ca intr-o zi va deveni si el o Stea, va fi si el langa ele.

… asa imi doresc sa cred …

De cateva zile, pe Cerul meu a mai rasarit o Stea.

stars

Vreau (prea multe)

Vreau să plonjez în mare,
acolo unde nimic nu doare,
unde-i liniște deplină
într-o rază de lumină.

Vreau să visez căi deschise,
fără dorințe compromise,
vreau să zâmbesc din toată ființa
ca omul ce-și găsește credința.

Vreau să iert, să fiu iertată,
furia mea fie uitată
în valuri albe, calme, fine
din seri lungi și nopți senine.

Vreau să știu unde-i ”acasă”,
acel loc cu iarbă deasă
sau mirosul de furtună,
ce-l ador ca o nebună.

Vreau o viață doar normală,
fără lacrimi și ocară,
să-mi simt ființa cum vibrează
lângă oameni ce contează.

Vreau o viață liniștită,
să iubesc, să fiu iubită
până când voi înceta
cu totul de a mai exista.

904996-thunderstorm
sursa foto: http://feelgrafix.com

Furtuna

Ador vântul dinaintea unei furtuni!
Furtuna este o parte din noi. Furtuna suntem noi : cu fiecare fulger și tunet pătrunzător, cu fiecare strop de ploaie și clipă de dor, cu fiecare strigăt înăbușit, cu fiecare moment când lași ploaia să te purifice.

Furtuna îți demonstrează că nu ești singur. Ea indepărtează persoanele a căror prezență îți face acum rău, deși cândva a existat o prietenie. O noua lecție a vieții.

Te poți înfuria, întrista, poți fugi, poți plânge, poți ierta în tăcere, te poți izola de lume, dar când te întorci vei regăsi prietenii adevărați care te așteaptă cu un zâmbet și un curcubeu, ca și cum nu ai fi fost deloc plecat. Unele etape trebuie să le arzi singur și ei știu și înțeleg acest lucru. Furtuna te face să înțelegi cui simți să îi dăruiești timpul tău, singurul cadou ce nu-l  poți cere vreodată înapoi așa că trebuie să faci alegerile corecte.

Furtuna îți oferă un moment de pace ce nu o găsești în nici o altă parte.

 

 

Impresii

30.05.2016

Ce intunecata este noaptea!
Doar profilurile palid luminate ale unor case trec razant pe langa mine. In departare se vad luminile unor orase inca treze. Este ora 00:05. Peste mai putin de o ora ajung acasa. Arad – Timisoara. Pe bilet zic ei ca sunt 57 de kilometri. Distanta fizica dintre mine si prietenie. S-a descarcat bateria telefonului. E ca pe timpuri. Eu nu pot da nici un semn, iar cel putin 5 persoane asteapta acel semn.  E bine cand ai pe cineva caruia sa-i pese de tine. Voi ajunge pe la 1 in gara. Acasa, ceva mai tarziu.

Am mai spus ca-i intuneric?
Privesc pe cele doua geamuri ale trenului: nimic – negru – bezna. Trenul merge nu tocmai lin. Tipic CFR. Goneste pe sine ruginite spre un alt punct in departare.
Luminile se intind la linia orizontului gata sa atace trenul, dar nu o fac. Eu scriu pe semi-intuneric si ma bucur ca sunt singura in compartiment. Mai vine ocazional nenea Controlor cu chipiul sau de CFRist.
Pentru prima data in viata am fugit spre gara. Eu, cea care de obicei sunt cu cel putin 15 minute inainte acolo, cu biletul deja cumparat din timp. Acum am luat biletul pe fuga si galop spre tren. Am urcat cu 7 minute inainte ca acesta sa porneasca. Se mai aud voci in vagon. Nici nu stiu cat de scurt sau gol este trenul.

Am oprit intr-o gara, vis-a-vis de alt tren. Vad o fata din trenul de langa. Ar iesi o fotografie chiar faina, dar nu indraznesc. Cu mobilul era mai discret, dar nema mobil.
Am aparatul foto cu mine. Salvate in el si in sufletul meu sunt imagini. Este zambetul unui alt suflet, unul cu o sclipire deosebita in ochi atunci cand canta.

Acum realizez ca scriu din nou. Motivul este desigur emotia, care a inlaturat blocajul. E atat de bine! Sunt din nou in tren si scriu. Cam jumatate din romanul meu mic a fost scris in tren. Totul a pornit de la o tresarire si o privire patrunzatoare.
Cand nu scriu, intr-un fel, ma doare. Ma simt incompleta oricat de iubita as fi. E vorba de un alt fel de “incomplet”. Ma bucur ca am putut scrie din nou, chiar si franturi de ganduri.

Incet ajung. Ah, am ajuns deja! Cu 7 minute mai devreme decat estimat pe bilet. Asta da minune! 🙂